Top curiozități și afinități între România și alte state – partea II

• 

De câte ori nu am citit fraze care sună cam așa: „Top 10 lucruri interesante despre România” sau „Top 10 invenții…” sau "Top 38 de lucruri cautate/ curiozități…” ?

Sincer, mi se par clișee care nu satisfac căutarea noastră sinceră a trăsăturilor ce ne remarcă, ne aseamănă sau ne deosebesc de celelalte națiuni.

De ce?  În primul rând, în partea I a seriei de articole despre afinitățile și deosebirile între popoare, am scris că trăim într-o lume conectată la maxim în care nu mai este loc de afirmații făcute pe jumătate, de afirmații precum: „Suntem cei mai…” „Avem cea mai mare…” , „Top inventatori români…”.

Primul motiv pentru care consider că acestea sunt jumătate de afirmații sau jumătate de adevăruri este acela că oamenii cărora le-ai spune asta nu mai sunt atât de pasivi, nepăsători, trândavi în ascultare. Unii sunt, unii nu sunt. Ce te faci atunci când dai peste un ascultător care îți pune întrebări de genul: „Dar care este al doilea în acest top?” sau „De la cine s-a inspirat acel inventator?” sau „Voi chiar sunteți primii în toate?”. Ce te faci atunci când omul nu te ascultă, pentru că pui accentul pe topuri și absolutisme, fără nici o  referință la alte personalități / obiective / țări?

De fapt, aici am vrut să ajung. Pentru a-l păstra atent pe interlocutor, este foarte important ca topurile și absolutismele să fie însoțite de comparații pentru că acesta aproape sigur a auzit de acele personalități / obiective / momente istorice, iar simpla referire la ele nu este satisfăcătoare.

Vrei să fii fericit? Nu te mai compara cu alții! ☺

Vrei să te asculte cineva când vorbești de turism, de țara ta, de lucruri faine? Fă comparații!

Și acum… să trecem la treabă! Recunosc, am pus și eu un titlu atrăgător, pentru a se indexa mai bine pe Google.  Poate așa va fi găsit și acest articol. ☺

Vrei să aflii mai multe despre taberele Soca Tour? Click aici!

Top  3 curiozități, afinități și comparații între România și alte state

1. Limba română are o vechime de aproximativ 1700 de ani, după cum scrie în diverse lucrări de specialitate. Așa este, însă afirmația trebuie însoțită de mai multe remarci. Etnogeneza românilor apare astfel ca având 3 componenete fundamentale: substratul geto-dac, stratul roman, adstratul slav. Această etnogeneză prin care s-a format poporul și limba a avut cam aceleași faze ca și etnogeneza italienilor, francezilor, spaniolilor, portughezilor. De exemplu, la francezi a existat substratul celto-galic, stratul roman și adstratul germanic (franci). Spre deosebire de numele României, care provine de la romani, numele Franța provine de la neamul francilor, de origine germanică, deși Franța este o țară latină. Mai mult decât atât, aceste explicații sunt interesante chiar și pentru englezi și americani, care sunt vorbitori de limba engleză. De ce spun asta? Pentru că 60% din vocabularul englezesc este de origine latină (la noi raportul este de circa 70%), etnogeneza producându-se tot cam în aceeași perioadă cu a noastră. Însă, astăzi, sistemul verbal (cea mai puternică trăsătură a unei limbi) englezesc este de origine germanică, ceea ce îi conferă rangul de limbă germanică.

2. România este singurul popor de origine latină din estul Europei. Suntem o insulă de latinitate înconjurată de o mare de slavism. Însă, merită de menționat faptul că originea numelui România vine din denumirea dată vechilor posesiuni romane aflate la marginea imperiului. Unii istorici cred că (și mi se pare plauzibilă explicația) în Imperiul Roman erau mai multe „romagnes”, adică margini ale imperiului. Încă din timpul împăratului Traian până la retragerea comandată de Marcus Aurelius, aici era periferia imperiului. Astfel, doar acestei zone i s-a păstrat în timp numele de Romagne = Românie, deși Portugalia, Anglia și alte țări erau de asemenea margini de imperiu.

3. Umanismul românesc a apărut relativ târziu, în secolul al XVII-lea și a fost consecința prelungirii umanismului clasic apărut în secolul al XV-lea în vest. Explicația pentru acest fapt este dată atât de apariția Imperiului Otoman, străin, de dezvoltarea în tandem cu rigorile vestului, cât și influența bisericii răsăritene, având unele opinii diferite în raport cu valorile promovate în acea perioadă în Occident. Adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale, deci un fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut produce o schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul. Dintre personalități, enumerăm pe domnitorul Petru Cercel școlit în Occident (care a fost un „trendsetter” al vremii – a adus unele moravuri și în țară, printre care și purtarea cercelului în ureche), Nicolaus Olahus (vlahul), Constantin Cantacuzino (a fost călător pasionat și primul geograf român, realizând prima hartă a Țărilor Românești), Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu (un fel de Marco Polo al României – a ajuns în China), Dimitrie Cantemir (reprezintă sinteza Orientului și Occidentului, a folosit cultura sa orientală pentru a accede la valorile Europei Occidentale; nu întâmplător, este primul român numit membru al Academiei din Berlin în 1714 și a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach, realizând și un aprofundat al muzicii orientale).

Acestea au fost trăsături legate de spiritualitatea și formarea poporului român. În partea III voi reveni cu alte curiozități și afinități între România și alte state care te vor ajuta să te prezinți demn, fără exces de zel, dar nici cu umilință / falsă smerenie în fața celor care vor să te cunoască sau să își cunoască rădăcinile.