Marele artist cu baghetă - Sergiu Celibidache

Pe lângă oamenii de renume din țară, avem și locuri demne de vizitat, cu povești fascinante, cu peisaje de poveste, care mereu ne vor face să dorim să ne reîntoarcem. Descoperă România! (click aici)

Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în localitatea Roman, din judeţul Neamţ. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă, tatăl lui Sergiu fiind guvernator local. Celibidache copilăreşte în umbra părintelui autoritar, cel care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei. „O bătrână ne spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de tot, uriaş!», îmi răspundea bătrâna“, avea să-şi aducă aminte sora lui Celibidache, Irina Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher“, regizat de Norbert Buse.  Tot sora fostului dirijor îşi aminteşte şi de primele indicii ale viitoarei cariere a lui Celibidache. „Noi toţi am făcut pian. Eu am făcut şapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai ştiu eu ce, şi îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reuşit niciodată. Le identifica imediat“. 

Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat mister şi pentru propriii părinţi. Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl decide să-i facă o vizită inopinată directorului şcolii. „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-şi temele acasă. Directorul i-a spus aşa: «Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi ştiţi ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca şi ceilalţi copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun“, povestea aceeaşi Irina Paraschiva Celibidache.  „Ich bin ein Berliner“ După absolvirea liceului în oraşul natal, Celibidache este trimis de familie la Iaşi, unde, mai întâi, ia lecţii de pian şi de compoziţie, apoi se înscrie, la presiunea tatălui, la Universitatea din Bucureşti, studiind matematica şi filosofia.

Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenţei sociale date de venirea la putere a naziştilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se organizează manifestaţii propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc „rasa superioară“, iar imaginea lui Hitler a depăşit-o demult pe cea a unui simplu pământean.  Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somităţi ale vremii: Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen la compoziţie şi Fritz Stein la arta dirijatului. În acelaşi timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger şi pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann.

De-a lungul vieţii sale, Celibidache a rămas extrem de discret cu privire la această perioadă. „N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla“, povestea, în 2012, sora sa, iar această declaraţie ar trebui să fie edificatoare despre cât de mult insista Celibidache să se rupă de România şi de propria familie. Muzicologul şi dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante şi neaşteptate. „Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele. Între 1939 şi 1940, Celibidache studiază compoziţia, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 şi 1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fişa de înscriere la universitate. Tot în această perioadă, 1940-1945, susţine şi primele concerte, cu universitatea, organizate, mai ales în ţările aliate Germaniei. Devine absolvent în noiembrie 1944. Pe diploma de licenţă, este catalogat ca un «pianist excepţional» şi i se prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obţinut cele mai bune rezultate din promoţia sa“, explică Christoph Schlüren, pentru „Weekend Adevărul“.

Puţine personalităţi din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică şi de budism, creator de sisteme de interpretare revoluţionare, perfecţionist agresiv, Celibidache rămâne şi astăzi unul dintre cei mai fascinanţi şi controversaţi muzicieni ai secolului trecut .

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“. Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând etapele vieţii lui Celibidache, nu poţi evita senzaţia că, poate, ceva îţi scapă. Că imaginile, relativ puţine care au rămas din concertele sale, îţi învăluie personajul într-o şi mai mare aură de mister, în loc să-l clarifice.  Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi „nonconformist“. Întreaga sa viaţă pare plasată între poli ai improbabilului. Tătăl său îl vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica.  La numai 33 de ani, ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care şi astăzi stă în picioare.

De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puţin că a fost o persoană comodă celorlalţi. Viziunea sa despre viaţă şi muzică a părut, nu de puţine ori, una cel puţin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepţiei sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului XX, şi budismul? Ce fel de erezie mai este şi asta? În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură spartă“, după propria descriere. Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iaşi, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Ştii tu care este ambiţia mea cea mai mare? Să-ţi dovedesc cu metrul şi lingura cât de diletanţi sunt toţi dirijorii“. Iar, de-a lungul vieţii, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către mai toţi cei care erau consideraţi etaloane ale muzicii simfonice.  Însă poate că niciun alt element nu dovedeşte atât de bine caracterul complicat, dual şi nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale. Unii, precum muzicologul şi dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al secolui trecut“. Alţii le detestă, invocând o anumită preţiozitate şi, mai ales, tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent. 

Că tot vorbim de muzică, vă așteptăm în taberele Soca Tour, care de fiecare data se sfârșesc cu voie bună, foc de tabără și cântece la chitară. Click aici pentru detalii!
Sursa: : www.adevarul.ro

Cuvinte cheie: sergiu celibidache | pianist exceptional | descopera romania | taberele soca tour |