Din zorii existenţei sale, poporul român s-a născut în credinţa creştină, iar acest lucru se observă şi în sentimentul creştin autentic exprimat într-o formă populară extrem de largă. Folclorul românesc este unul eminamente creştin, iar colinda poate fi considerată o specie reprezentativă a spiritualităţii româneşti, văzută ca un fel de „Biblie populară”. Ţăranul român a încercat mereu să umanizeze imaginea lui Dumnezeu, a Pruncului Sfânt şi a Maicii Sale, pe care Îi prezintă asemenea lui, alături de o revărsare a binecuvântărilor asupra întregii creaţii. Versurile colindelor românești descoperă un mesaj teologic de o intensă trăirea duhovnicească, fie că este afirmat explicit sau nu, întreaga cultură fiind plină de simboluri ale moralei creştine, transmise din generaţie în generaţie.
Vrei să-ți trimiți copilul într-o tabără și încă te gândești unde? Click aici!
După cuvintele lui Mircea Eliade, colindele sunt cântece tradiționale românești, cu origini precreștine, care sunt cântate în preajma Crăciunului și în preajma Anului Nou. Aceste cântece conțin urări de bine, cuvinte cu încărcătură pozitivă care aduc slavă nașterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ și care pregătesc trecerea într-un nou an, de la care se așteaptă lucruri mai bune: roade mai bune și mai multe, prosperitate în comunitate, sănătate, armonie în familie, iubire şi belșug în casă. Colindele își au originea încă din timpul daco-romanilor în sărbătorile de iarnă (de sfârșit de an) antice, pre-creștine, în Saturnalii, în sărbătorile închinate lui Sol invictus (Soarele nebiruit) la romani și în Calendele lui ianuarie, prin care se alungau spiritele rele și se realiza o reîntâlnire cu cei trecuți în eternitate.
Se spune că decembrie nu înseamnă doar sfârșitul unui anumit interval de timp și începutul unui alt interval, ci anularea trecutului și a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare-ritual, iar de sărbători, de la Crăciun și până la Bobotează, cerurile sunt deschise.
Nu putem spune cu exactitate care dintre provinciile românești a dat mai multe colinde, ci doar că acestea sunt la fel de frumoase și de bogate în conținut. Când vorbim de originea populară a colindelor, ne referim la faptul că ele sunt creația anonimă a poporului român, deși cei care le-au dat viață aparțin tuturor categoriilor sociale: clerici și mireni, dascăli și dieci sau țărani simpli cu credință creștină adâncă.
În Evul Mediu, sub influența Bisericii și prin înrâurirea religiei creștine, care s-a suprapus vechilor obiceiuri și ritualuri păgâne, colindele s-au încărcat cu spiritul creștin al sărbătorii și bucuriei Nașterii Mântuitorului. Ceremoniile, petrecerile și urările de bine, prilejuite de sfârșitul toamnei și trecerea într-un nou an – într-un moment astral special, în care se spune că Cerurile se deschid – colindele tradiționale devin cântece cu puternică semnificație spirituală, cu încărcătură emoțională deosebită, care îndrumă la bunătate, la o stare de recunoștință și generozitate, la deschiderea inimii, la îmbrățișarea și ocrotirea semenilor. Colindele au o funcție ritualică unificatoare în comunitate, conectând membrii acesteia la o realitate sacră, superioară, care este trăită la nivel social cu inima deschisă, curățită prin catharsisul purificator al cântecelor intonate, nu de către fiecare individ în parte, ci împreună cu membrii familiei, vecini sau consăteni.
Dacă ar trebui să ne referim la mediul în care au apărut și s-au dezvoltat colindul și tradiția colindatului, trebuie subliniat faptul că satul românesc a reprezentat dintru început cadrul sau vatra formării sale. Mii de colinde și cântece de stea, cele din urmă fiind de proveniență mai recentă, au fost culese de folcloriștii și muzicienii români din secolele XIX-XX. Aceștia, ascultându-le cântate de țăranii români de la sate, le-au notat pe portative, astfel înscriindu-le în tezaurul de cultură și spiritualitate al credinței ortodoxe românești.
Prima culegere de colinde și cântece de stea a fost publicată de Anton Pann, în anul 1830, aceasta conținând doar textele. Celelalte patru ediții vor cuprinde și melodiile colindelor, însă notate pe psaltichie. După el, Teodor Burada, Tiberiu Brediceanu, Bela Bartok, Sabin Drăgoi, George Breazul, Gh. Cucu, Constantin Brăiloiu, Nicolae Ursu și alții au realizat bogate colecții de colinde pe care le cântăm și astăzi, fie în forma lor monodică, fie în versiunea lor corală, ca rod al măiestriei componistice a unor compozitori români.
„Colindatul”, „a colinda” înseamnă a umbla, a merge din loc în loc, aproape de sensul cuvântului pelerinaj. Colindatul, ca și pelerinajul, nu se petrece fără un scop și fără o țintă. În cazul colindelor, ținta o constituie casele oamenilor, iar scopul este sfânt: anunțarea unui mare eveniment – Nașterea Domnului.
În textul religios al colindelor, Iisus este deseori reprezentat ca fiu al familiei românești, născut și crescut în spațiul românesc mioritic, fiind îmbrăcat în portul tradițional românesc: Mititel, înfășețel, în scutec de bumbăcel… Pe Pruncul Iisus, vântul bate nu-l răzbate, neaua ninge nu-L atinge, în sensul că, deși este născut din Maica Domnului fără de tată, pe pământ, totuși, Dumnezeu fiind, toate stihiile și lucrările cosmosului I se supun și Îl confirmă drept Creator și Proniator, Atotțiitor și Atotputernic. El este Răsăritul Cel de Sus care a înlocuit vechea credință deșartă în cultul lui Mithra, zeitatea de origine iraniană. El este adevăratul Soare al dreptății. Originea și valoarea populară a colindelor sunt exprimate și prin versurile simple cu structură de tip catalectic, precum: Noi umblăm și corindăm, Florile dalbe, Noi umblăm și corindăm/ Da colac nu căpătăm, Florile dalbe, Da colac nu căpătăm… și acatalectic: În orașul Viflaim-u, Veniți toți ca să vedem-u, Domnului și-al nost Domn/ Că astăzi ni S-a născut-u, Împăratul de demult-u, Domnului și-al nost Domn…, atât de proprii versului și melosului popular românesc. Apariția refrenului Lerui ler cu multiplele sale transformări lingvistice întâlnite în diferitele zone ale țării noastre, precum leroi, oleroi, leronda, lerumi, oileranda, oler, oleranda și altele, constituie o mărturie directă a originii rurale a colindelor noastre.
În comunităţile săteşti erau colindate toate casele, indiferent de puterea financiară a gazdelor, întrucât toţi trebuiau să se bucure în această zi sfântă de mesajul colindătorilor. Celor care ar fi îndrăznit să nu primească pe colindători, li se rupeau scânduri din gard sau li se scrijeleau pereţii caselor şi erau popularizaţi în tot satul. Din păcate, societatea consumistă a pervertit, în bună parte, adevăratul sens şi mesaj al colindului.
Unii oameni impart colindele în „ortodoxe” și „catolice”, dar este o greșeală. Astfel, melodia de factură gregoriană „Puer natus est” sau „Troparul Naşterii Domnului”, de sorginte bizantină, fac parte din sfera muzicii sacre dedicate celei mai mari sărbători creştine. Dar nu sunt colinde. Prin secolele XVII şi XVIII, ca o replică la colindele „păgâne”, apar în Muntenia şi Moldova aşa-numitele „cântece de stea”, practicate de copii care purtau în mâini şi o stea confecţionată din diverse materiale. Melosul şi textele, structural diferite de colinde, aparţineau ori unor oameni ai bisericii – preoţi sau dascăli – ori unor învăţători din sate. Este cazul cântecelor „Trei crai de la Răsărit”, Nouă azi ne-a răsărit”, „La Bethleem”. Despre binecunoscutul „O, ce veste minunată”, Sabin Drăgoi, cel care-l menţionează în culegerea sa din 1925, spune clar că este un cântec de stea care, după melodie şi ritm, aparţine saşilor transilvăneni. Celor care susţin ideea colindelor „ortodoxe” şi „catolice” le-aş adresa întrebarea: „Pluguşorul, Capra, Ursul, Căiuţii, sunt obiceiuri catolice sau ortodoxe?”. Răspunsul este unul singur: fac parte din tezaurul folcloric românesc!
Colindul, ca gen poetico-muzical, este răspândit la toate popoarele balcanice și nu numai. Întâlnim colinde cu conținut creștin și la popoarele anglo-saxone, la cele vorbitoare de limbă germană și la cele slave, însă repertoriul românesc de colinde este cu mult mai bogat decât al acestor popoare.
În România, precum și în alte țări de rit creștin răsăritean, unde închinarea magilor e sărbătorită deodată cu Crăciunul, umblatul cu steaua are loc în seara de Crăciun, pe când în țările cu rituri apusene, unde închinarea magilor e sărbătorită de Bobotează, se umblă cu stea în ajunul acestei sărbători.
Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Ilarie de Poitiers, în secolul al IV-lea. De asemenea, colindele „O vino azi, Emanuel”, scris in secolul al XII-lea și „Cântecul Mariei”, cântat mai ales în bisericile catolice și conceput în Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca, sunt două dintre cele mai vechi cântece christice.
În primii ani de după 1990, a fost o adevărată invazie de colinde internaționale. Lumea le dorea, le asculta şi le cânta cu lacrimi în ochi. Mulţi, mai ales dintre tinerii din mediul urban, le auzeau pentru prima oară. Din păcate, odată cu acest imens val de simpatie pe care au fost „readuse” colindele, s-a instaurat, treptat, o confuzie generală a ceea ce înseamnă „colind”. Aşa a apărut mesajul subliminal al obsedantului şi transcontinentalului „Jingle bells”, considerat, de către ignoranţi, ca fiind un colind „internaţional”. Multora nu le-a trecut prin cap că este un „echivalent” al românescului „Sanie cu zurgălăi”, dar nu un colind, şi, cu atât mai mult, „internaţional”, ci doar un simplu cântec de iarnă. Colinde mai au popoarele slave vecine: bulgari, ucraineni, beloruşi, polonezi, slovaci, sârbi. În sud, se întâlnesc pe întregul teritoriu al vechii Tracii. Nu poate fi vorba de „colinde de import” sau „internaţionale”! Confuzia este întreţinută din ignoranţă de numeroase canale mass-media, dar şi de persoane semidocte cu poziţii sociale înalte.
Surse: ziarullumina.ro, doxologia.ro, tvr.ro, adevarul.ro, wikipedia