Sibiel: pe poteci știute și neștiute

Dacă ajungi la Sibiel într-o zi de toamnă, bătrânul sat ardelenesc din Mărginimea Sibiului te va întâlni cu arome de fructe coapte. Inspiri adânc o gură de aer proaspăt și răcoros, scrutezi în treacăt dealurile și crestele munților din zare, dar te îmbie îndată un capăt de drum. Răsar străduțe înguste, înverzite cu iarbă pe margini, unele încă pietruite, case rânduite frumos și porți înalte de lemn. Oamenii Sibielului (sâgherenii) te privesc cu bunăvoință și-ți deschid porțile ospitalieri. Sunt obișnuiți cu musafirii, căci de mai bine de 45 de ani practică turismul rural, zona fiind împânzită cu pensiuni. Undeva, alături, susurul pârâului Sibiel (Sighiel) – ca o melodie de fond pentru plimbarea ce urmează.

Ești interesat de locurile în care își pot petrece copii sau elevii tăi câteva zile din vacanță? Atunci poți arunca o privire aici pentru a vedea ofertele taberelor noastre.

Sat tipic românesc, Sibielul păstrează un amestec de amprente istorice, care îi dau un aer aparte. Casele vechi, multe de un albastru viu – „vânătul de Sibiel”, amintesc că le-au ridicat palme de meșteri sași. Au acoperișurile înalte, de șindrilă, cu bârnele îmbinate într-un triunghi sau trapez. Tot meșteri sași, aduși din localități învecinate, acopereau altădată ulițele cu piatră de râu. Cu timpul, aceștia au fost tot mai greu de găsit și, astfel, drumurile înguste, croite cândva pentru care, au început să se acopere cu asfalt.

foto: Mihai Jeler

 

Câteva popasuri în sat: Istorie și tradiție

Centrul sau Pruntul, cum îi zic localnicii, îți servește o felie din miezul a ceea ce este și ce-a fost satul. Vezi o construcție ce îmbină frumos cărămida și piatra – Casa Națională (Cămin sau Pavilion cultural), rodul muncii și eforturilor comune a majorității sătenilor. Unii dintre ei și-au pus gaj averea la bancă ca să poată duce la capăt lucrările de construcție a unui loc de „întâlnire, de sfat și de învățătură”, dar și pentru joacă și petreceri. În parcul de alături, vezi monumentul unui fiu al satului, căzut în lupta de la Oituz – Ionel Petra Oașia. Tătăl acestuia, Ioan Petra Oașia, a înființat o bancă ca să sprijine populația din zona Mărginimii în dezvoltarea comerțului. Se spune că Oașia ajuta fetele nemăritate cu zestrea de care aveau nevoie, fiind unul dintre binefăcătorii satului – dona bani pentru biserică și pentru cauze diverse.

Marja din Sibiel. Foto: Mihai Jeler

Dacă te îndepărtezi, lăsând în spate Pruntul, dai de o interesantă căsuță de lemn, pictată iscusit pe dinafară cu motive florale locale. Curiozitatea te apropie de ușile din spate și până apuci să citești plăcuța informativă,  cheile din mâna ghidului te invită deja să dezvălui ce se ascunde înăuntru. Pereții sunt decorați cu tot felul de obiecte tradiționale care-ți trezesc inevitabilele întrebări – „Asta e o suveică? Asta e pentru țesut? Asta ce înseamnă?”. Însă surpriza este să descoperi înăuntru cântarul – marja satului. Aici, pe vremuri, sătenii cântăreau fânul, diverse produse agricole, animalele. Acest fel de cântar este unul dintre puținele care au mai rămas în țară din cauza colectivizării.

Fiindcă procesul de colectivizare nu a atins Sibielul, simțul proprietății pare să se manifeste altfel la sibieleni. Observi aceasta în grija lor față de locurile cu însemnătate pentru sat. Remiza de pompieri de pe strada Râului este un alt exemplu de conservare a unor bunuri care aparțin comunității. Astfel, în inventarul remizei intră utilaje vechi, în mare parte de la sfârșitul secolului al XIX-lea: pompe manuale, tulumbe trase de cai, rezervoare și alte „piese de muzeu”.

Ion Petra, fierar; foto: Mihai Jeler

Fierăria (covăcie, cum i se spune pe aici) are porțile deschise, iar fierarul Ion Petra te întâmpină cu șorțul de lucru. Altădată, aici era multă zarvă. Veneau sătenii pentru a-și potcovi caii, fierarul încheia roți, făcea părțile de metal ale carelor. Astăzi, această covăcie este ultima din sat. Fierarul primește cu bucurie valul de întrebări nerăbdătoare. Povestește prins de nostalgii vechi cum se încinge cărbunele, cum se fixează potcoava, ce face cu cleștii.  „Aveți ucenici?”, fierarul primește resemnat întrebarea. „Astăzi sunt tractoare. Cine să facă o meserie care îți murdărește mâinile?”

 

Cu ce se mândresc sibielenii

Când ajungi la răscruce de străzi și întrebi de un sătean ce ar mai fi de văzut în sat, acesta, cu fața luminoasă, îți arată drumul spre Biserică și Muzeul de icoane pe sticlă. Însă până a ajunge acolo, te trage de mână spre una dintre cele trei troițe, vechi de peste 200 de ani. Ridicate din piatră și cărămidă, vegheate de cruci de lemn, cu picturi în frescă, pe alocuri șterse de vreme, pe alocuri încă descifrabile, troițele par biserici în miniatură. Te înfiori la gândul că țăranul român a simțit dintotdeauna nevoia de a-și apropia semnele creștine cu grijă și osteneală.

Construită începând cu 1765, Biserica „Sfânta Treime” e un monument de artă. Înăuntru până și lumina pare veche, de secole. Miroase a lumânări și a crăițe. Frescele dezvăluie motive biblice și liturgice de origine bizantină, dar un lucru interesant este că preiau și motive occidentale, precum reprezentarea unor Papi. Operele celor doi pictori din Rășinari – Stan și Iacob, datând din jurul anului 1774, au fost scoase la lumină ca printr-un miracol. Acestea erau tăinuite sub cinci straturi de var pe pereții înnegriți de fumul lumânărilor. Cel care a realizat descoperirea a fost preotul Zosim Oancea, un om față de care amintirea sibielenilor se întoarce întotdeauna cu recunoștință și respect.

Părintele Zosim a petrecut ani grei în temnițele comuniste, condamnat din „motive politice”. Însă după eliberare îi este încredințată parohia din Sibiel, unde reușește să clădească un univers propriu. Biserica devine un punct de echilibru spiritual, dar și o forță considerabilă în dezvoltarea localității. Prin 1965, într-o perioadă când în România creștinismul era reprimat, Zosim Oancea are ideea de a îmbogăți patrimoniul cultural al satului cu un Muzeu al icoanelor pe sticlă. El observă valoroase icoane în casele enoriașilor și-i îndemnă să le doneze. Astăzi, Muzeul are cea mai mare colecție de icoane pe sticlă, dar și pe lemn din Transilvania.

Când pășești pragul Muzeului, înțelegi de ce i se mai spune „comoara Sibielului”. Icoane vechi, din diferite zone ale țării, unele adunate ciob cu ciob sau recuperate din praful podurilor țărănești, par să emane ceva din căldura credinței celor care le-au pictat. Culorile revarsă atâta bucurie și viață, chiar dacă arta e naivă, născută din mijloace primare ale unor meșteri zugravi, călugări sau mireni care-și odihneau mâinile de la munca pământului.

 

Cărări mai puțin știute: livezile tradiționale

Pe lângă locurile spre care, an de an, turiștii bătătoresc drumurile, are Sibielul poteci lăturalnice care îți pot descoperi experiențe turistice de alt fel. Despre aceste locuri sătenii uită să-ți spună sau nu sunt încă conștienți de valoarea care o poartă.

O astfel de potecă duce spre livezile de pe deal. După ce se încheie drumul de țară, se arată pomi rotați, cu trunchiuri bătrâne. „Ai de unde alege mărul care-ți place. Dacă guști un măr sau două, nu se supără nimeni”, spun localnicii. Pe lângă creșterea  animalelor, sibielenii, de multă vreme, sunt vestiți în împrejurimi drept pomicultori iscusiți. Știu să îngrijească sănătos un pom și să altoiască soiuri bune. Se spune că ar fi învățat pomicultură de la vecinii lor din Fântânele (Cacova) și mai ales, de la preotul Lebu, care le-a arătat beneficiile livezilor pentru comunitate.

În livezile din zona Sibiel-Fântânele se mai păstrează încă peste 40 de soiuri de măr și 10 soiuri de păr. Culegi un măr rumenit, apoi te așezi pe iarba proaspăt cosită. O livadă tradițională e un loc tot mai rar și se diferențiază de livezile organizate, industriale. Acest tip de livadă are pomii rari, de soiuri diferite, astfel încât sătenii să poată consuma fructele eșalonat. Simți gust de sărbătoare, mușcând dintr-un Gravenstein parfumat și ai timp să te gândești la comorile lui Decebal, care se spune că ar fi îngropate undeva printre ruinele cetății Salgo, care abia se deslușește pe celălalt deal împădurit. Îți rămân în minte curiozități legate de povestea acestei vechi cetăți de prin secolul XIII-XIV și-ți zici că trebuie să revii pentru a vedea ce n-ai apucat.

Află legenda unuia dintre cele mai cunoscute lacuri din România!

 

Sursa: capitalcultural.ro/

 

 

Cuvinte cheie: Sibiel | Marginimea Sibiului | Casa Nationala | Biserica Sfanta Treime | Zosim Oancea